Molnár Ferenc
Liliom
Liliom şi-a început aventura scenică în 1909, la Budapesta, cu o răsunătoare prăbuşire, după care, în 1910, piesa este primită de publicul berlinez cu ovaţii. Urmează un secol de adevărat triumf al acestei capodopere a dramaturgiei maghiare, care a cunoscut mai multe ecranizări americane şi montări de o mare diversitate, unele semnate de prestigioşi regizori, ca Max Reinhardt, Fritz Lang sau Michael Thalheimer.
Bocsárdi László s-a apropiat de Liliom pe urmele obsesiei sale pentru lumile întoarse pe dos şi pentru viaţa şi moartea unui om, fie el rege sau cerşetor, respectiv pentru Viaţa şi moartea unui vagabond, aşa cum îşi defineşte Molnár Ferenc piesa prin subtitlul său. Un om al contrastelor a cărui viaţă este un amestec de iresponsabilitate şi bunătate, de dezarmantă sinceritate şi bulversantă temeritate. O viaţă atinsă de ritmul iluzoriu al unui Carusel. Caruselul – cu luminile sale multicolore şi atmosfera invadată de muzici şi râsete dezlănţuite – pare a fi sursa unor infinite bucurii. Iar cel ce pune în mişcare acest irezistibil mecanism al bucuriei, atrăgându-i pe oameni în vârtejul plăcerilor, se simte stăpânul lumii şi începe a se crede atotputernic, ca un zeu. Vine însă o zi când zeul descoperă dragostea în persoana unei figuri angelice, care pare a fi întruchiparea fragilităţii şi a vulnerabilităţii umane – o femeie care nu cere nimica, dar care se dăruieşte cu toată fiinţa sa. Este momentul când zeul coboară printre cei umili şi este sfâşiat între nemăsurata sa mândrie şi puternica compasiune faţă de semeni, iar complexa şi dramatica situaţie cu care se confruntă depăşeşte limitele naturalului, dobândind dimensiuni sacrale. Aşa devine Liliom, în viziunea lui Bocsárdi László, o adâncă metaforă a sacrificiului suprem, a sacrificiului pentru demnitate, fără a abdica nici o clipă de la ea.
